Băsescu şi amprentele

Instituţiile private şi „SRL-urile“ se pot indigna, cu temei, doar cu acordul Cotroceniului şi în termenii pe care îi propune acesta? Aceasta este întrebarea!

„Am văzut indignarea manifestată public de către nişte oameni care au dreptul să şi-o manifeste, dar nu batjocorit, de genul «noroc că ne ocupăm noi», SRL-ul nu ştiu care sau să spun care altă instituţie privată, că statul român îşi abandonează oamenii. Aş vrea să fac precizarea că statul român nu îşi abandonează cetăţenii.“
Citatul e lung, dar merită reţinut pentru că e o piesă
importantă la zestrea de ipocrizie politică de la cel mai înalt nivel. „Ipocrizie politică de nivel înalt“ pentru că vine de la cineva care a utilizat mult - şi cu folos - tactica de a face zgomot mediatic.

„Ipocrizie“ pentru că în sprijinul acestei afirmaţii nu vin argumente suplimentare; din declaraţia şefului statului răzbate, mai degrabă, o oarecare invidie că nu a fost domnia sa primul care a înfipt steagul retoricii zgomotoase pe o asemenea temă - şi importantă, şi sensibilă. Concret, datele problemei.
De o parte, două campanii
de amploare susţinute de două trusturi de presă (Intact şi Realitatea-Caţavencu), plus
luări de poziţie ale unor ONG-uri (nu SRL-uri!) în legătură cu amprentarea romilor din Italia. Toate venite prompt ca reacţii la măsurile propuse de Berlusconi et Comp. De cealaltă parte, în zona politicienilor, foarte multe concedii şi, accidental, declaraţii publice zgârcite (ale ministrului de Externe şi, recent, ale şefului statului). Ca regulă: o tăcere dureroasă în legătură cu un fapt pe care autorităţile române ar fi trebuit să îl perceapă instantaneu ca pe o jignire. Plus ofuscarea că, citez tot din Traian Băsescu, „statul român nu este obligat să procedeze cum procedează oamenii de presă“.
În condiţiile în care există situaţii, unele dramatice, cu valoare
de precedent în direcţia neimplicării statului român în contexte dificile în care se află ceteţenii români din străinătate (cazul Crulic e material de studiu, dar nu e singurul), indignarea publică faţă de asemenea probleme e nu doar legitimă, ci şi urgentă. De cealaltă parte, câtă vreme binele în slujba căruia pretind că se află reprezentanţii statului român e inexistent, suspiciunile îndreptate asupra lor trebuie să fie maxime. Până când binele - pe care vor să îl smulgă, de pildă, din „discuţii cu Berlusconi“ - nu e palpabil, avem toate motivele din lume să considerăm că supărările acestor demnitari nu sunt altceva decât frustrări şi pilde ale neputinţei lor.
P.S. Problema infractorilor români în Italia e reală. Numai că o greşeală nu poate fi îndreptată cu altă greşeală, de certă descendenţă fascist-nazistă. Asta trebuiau, de la început, să simtă reprezentanţii statului român care pretind că nu îşi abandonează cetăţenii.